Limitele pesimismului
Octavian Paler
Pe marginea unui articol al profesorului Florin Constantiniu, „Tara formelor fara fond“ S-a intamplat sa citesc articolul d-lui profesor Florin Constantiniu, „Tara formelor fara fond“, nu in ziua aparitiei („Adevarul“ din 30 noiembrie), ci in dimineata Zilei Nationale. Dupa ce am aflat din buletinul meteorologic ca vremea va continua sa arate mizerabil, cu cer de plumb si ploaie putreda, stinsesem televizorul. Intrucat, de ani buni, eu imi traiesc patriotismul sub forma ingrijorarilor si exasperarilor, imi e greu sa suport stilul „sforaitor“. Nu-i mai fac fata. Puhoiul de vorbe goale, de pietati circumstantiale, cu care obisnuim sa ne „onoram“ sarbatorile, ma deprima. Ma trimite cu gandul la banuiala ca nu numai „panglicarii in ale tarii“, cum ii numea Eminescu, sunt de vina pentru festivismul gaunos care ne impiedica sa facem din aniversari evenimente utile, de constiinta. Avem, se pare, nefericita capacitate de a putea pune un gratar cu mititei pe orice golgota, de a emite triluri „patriotice“ in orice tragedie. Si nu tineam ca tocmai de Ziua Nationala sa-mi amintesc asta. Mai ales in scris. Pesimismul, stiu, face impresie proasta in Romania. E vazut ca o boala rusinoasa, cam ca bolile venerice. Or, spre asemenea idei m-ar fi impins „optimismul“ emfatic cu care ni se vorbea, pe toate canalele, despre „unitatea nationala“ intr-o tara sfasiata de patimi si despre „sentimentul national“ intr-o tara pregatita sa se integreze in Europa cu „forme fara fond“ si cu creierele spalate. Asa ca am ramas cu televizorul inchis si m-am cufundat in lectura.Precizez – desi n-ar fi nevoie, probabil – ca profesorul Constantiniu nu e, ca mine, un biet martor subiectiv al evenimentelor. Domnia sa e un reputat istoric si una dintre vocile cele mai lucide ale momentului. Nu cred ca as avea nevoie de toate degetele unei maini pentru a numara vocile in care-mi regasesc sentimentele, dar, cu siguranta, cea a profesorului Constantiniu n-ar lipsi din enumerare. In plus, opiniile sale nu decurg, ca ale mele, din „impresii“. Se intemeiaza pe o cunoastere aprofundata a logicii istorice. Heine zicea, usor ironic, ca un istoric este „un profet care priveste inapoi“, dar fara istorie ne-ar fi imposibil sa facem ca trecutul sa ia parte la prezent. D-l Constantiniu e convins ca, azi, ne aflam tot sub blestemul „formelor fara fond“, socotite de Maiorescu „stafii fara trup“, „iluzii fara adevar“, constructii desarte care nu pot da unei tari un destin, ci doar o parodie de destin. In ce ma priveste, eu as fi mers si mai departe, deoarece ma tem ca, azi, stam si mai rau decat in vremea la care se referea Maiorescu. Impresia mea e ca nici maimutareala nu mai e, azi, autentica, sincera, bazata, cat de cat, pe credinta ca „formele goale“, importate pentru a arde etapele, se vor umple, intr-o zi, cu un „fond“ autohton. Pana si maimutareala a fost pusa de facatorii postdecembristi de politica in serviciul unor interese egoiste, de putere sau „de buzunar“. Dar sa nu ma departez de articolul d-lui prof. Constantiniu care se opreste la ideea ca boala diagnosticata de Maiorescu n-a fost trecatoare, episodica. Ea tine de o meteahna nationala. Si cine l-ar putea contrazice? Am avut, cum stim (daca vrem sa stim), in istoria noastra cam tot ce se putea imita. Am avut „turciti“, am avut „frantuziti“, am avut „filfizoni“ (care se pretindeau iesiti din refrenul unui cantec revolutionar francez „vive le son“), am avut „germanofili“ (n-ar fi stricat sa ne amintim la 1 Decembrie si de detalii mai putin placute, cum ar fi acela ca, potrivit unor marturii, dupa intrarea lui Mackensen in Bucuresti, s-a format o coada lunga in fata ambasadei germane, cu bucuresteni dornici sa-i salute pe ocupanti), am avut rusofili, iar acum avem numerosi adepti ai „politicii corecte“ si „pragmatici“ care maimutaresc tot ce e american. Fiind eu un pesimist „inrait“, cum ma considera „optimistii“ care si in iad ar vorbi de jumatatea plina a paharului, nu m-a surprins, bineinteles, opinia d-lui Constantiniu ca traim „cu spatele la istorie“ si ca toate palierele societatii noastre sunt, azi, bolnave; si societatea civila, si elita intelectuala, suferinda de „narcisism“, si lumea satului, „arhaica si degradata“, si cea a orasului, „ingramadire pestrita, dezorientata, inecata in marlanie“. Doar concluzia m-a socat. „Finis Romaniae“, isi incheie articolul d-l Florin Constantiniu. Aluzie la un celebru (si controversat) strigat al generalului polonez Kosciuszko („Finis Poloniae!“, „S-a sfarsit cu Polonia!“) dupa infrangerea de la Maciejowicze din 1794. Pana aici, l-am putut urma pe profesorul Constantiniu. Aici, m-am blocat. Am simtit ca nu mai pot inainta cu pesimismul meu nici un pas. Oricat de convins as fi ca Romania a incaput pe mana unor invartiti, panglicari si canalii, care, din lasitate, din prostie sau ca sa le fie lor bine, sunt in stare si de tradare nationala (ii las pe altii sa ia in deradere implicatiile unor „inconstiente“ ale celor care ar vrea sa para mai „europeni“ decat europenii), nu pot crede ca destinul Romaniei e compromis. Ma intorc la ce spunea, dupa Marea Unire, Petre Carp: „Romania are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni“. Si reformulez afirmatia. Romania are suficient noroc, sper, pentru a face fata si unor politicieni demagogi, fara simt istoric si fara caracter. •
